Conform Economistul.ro: România deține un potențial agricol uriaș, cu 13,5 milioane de hectare utilizate pentru culturi, însă cea mai mare parte a valorii adăugate se pierde din țară, deoarece economia se concentrează pe producția de materie primă, nu pe procesarea și valorificarea acesteia.
Avem o bază agricolă impresionantă, dar păstrăm prea puțin din economia construită deasupra acesteia
Deși dispune de un teritoriu agricol vast și se numără printre marii producători de cereale, floarea-soarelui, miere și prune la nivelul Uniunii Europene, România continuă să măsoare succesul în tone și hectare. Problema majoră constă în faptul că materia primă părăsește țara pentru a fi procesată în economii care generează valoare adăugată prin tehnologie, logistică și branduri. Această situație transformă România într-un furnizor de materie primă, în loc să devină un producător agroalimentar competitiv la nivel european.
Un hectar nu valorează cât produce, ci câtă economie construiești deasupra lui
Indicatorii tradiționali, precum hectarele cultivate, randamentele sau subvențiile, nu reflectă adevărata performanță economică a agriculturii. Un hectar cultivat cu grâu poate genera un anumit venit agricol, dar valoarea sa poate fi multiplicată prin integrarea în lanțuri de morărit, panificație, industria alimentară, distribuție și export. Politica agricolă românească ar trebui să urmărească un indicator nou: valoarea economică păstrată în țară pentru fiecare hectar cultivat. Aceasta ar stimula transformarea producției agricole în industrie românească, crearea de locuri de muncă mai bine plătite și dezvoltarea de mărci proprii.
Cea mai fragmentată mare agricultură a europei
Un alt aspect critic este structura fragmentată a proprietății și a exploatațiilor agricole. Cu aproape 3,5 milioane de fermieri, din care 90% dețin sub cinci hectare, agricultura românească se confruntă cu o realitate duală: exploatații mari, performante, integrate pe piețele internaționale, și milioane de ferme mici, adesea orientate spre autoconsum sau piețe locale. Această polarizare, combinată cu îmbătrânirea populației agricole, ridică probleme legate de pierderea de competențe și comunități. Fermele mici ar trebui să se dezvolte prin produse cu identitate teritorială, procesare locală și asociere economică, în timp ce marile exploatații au rolul de a asigura productivitate ridicată și integrare în lanțurile internaționale.
Fermierii români se confruntă cu o poziție vulnerabilă în lanțul valoric, cumpărând inputuri la prețuri volatile și vânzând producția influențată de bursele internaționale și intermediari. Subvențiile, deși necesare, nu pot suplini capitalizarea, procesarea și puterea de negociere. Deși România are exemple de produse tradiționale protejate la nivel european, precum Telemeaua de Ibănești sau Magiunul de prune Topoloveni, transformarea acestora într-o economie de scară și o marcă recunoscută global rămâne o provocare majoră.
Următoarea revoluție agricolă se va petrece și în laborator, implicând inteligența artificială, biologia și tehnologia. România are potențialul de a produce aceste tehnologii, nu doar de a le cumpăra, transformând agricultura într-o piață pentru propria cercetare. Seceta, un fenomen tot mai frecvent, subliniază interdependența dintre agricultură și managementul apei, punând accent pe importanța agriculturii regenerative și a solului ca rezervor de apă.
Securitatea alimentară modernă implică nu doar producția internă, ci și capacitatea de procesare, depozitare, logistică și reziliență în fața perturbărilor comerciale. România, cu avantajele sale geografice, are posibilitatea de a construi o industrie agroalimentară puternică. Tranziția de la economia recoltei la economia hranei implică o viziune pe termen lung, investiții în capital, educație, cercetare, infrastructură și industrie, precum și continuitate instituțională.
Sursa: Economistul.ro
