Conform G4Media: România se confruntă cu una dintre cele mai grave crize energetice din ultimele decenii, declanșată de seceta hidrologică severă care a redus drastic debitul Dunării și producția de energie hidro. Situația, agravată de vulnerabilități acumulate în sistemul energetic național, a determinat autoritățile să solicite populației și companiilor reducerea consumului de electricitate în orele de vârf. Analiza Energy Policy Group (EPG), publicată de InfoClima, indică faptul că problema nu este doar sezonieră, ci rezultatul unor deficiențe structurale.
Capacitate instalată vs. producție disponibilă
În primele zile ale lunii august 2026, deși România dispune de o capacitate netă instalată de aproape 19 GW, producția maximă a atins doar 6,9 GW, echivalentul unei treimi din potențial. Această discrepanță nu se traduce prin energie „pierdută”, ci scoate la iveală limitările tehnologice și operaționale ale diverselor surse, precum și întârzierile în adaptarea infrastructurii energetice la noul mix de producție, dominat tot mai mult de surse regenerabile.
Sistemul energetic românesc a suferit transformări rapide în ultimii 15 ani. Capacitatea pe cărbune s-a diminuat semnificativ, de la 6 GW în 2010 la doar 1,7 GW în prezent, din cauza retragerii majorității grupurilor și a echipamentelor învechite ale celor rămase. Pe de altă parte, energia regenerabilă a cunoscut o creștere accelerată: în iulie 2026, România avea aproximativ 3 GW în centrale fotovoltaice, peste 3 GW în eoliene și 3,7 GW instalați de prosumatori, un salt considerabil față de 0,6 GW în 2022. Investițiile în capacități care asigură flexibilitatea sistemului, precum centralele pe gaze și stocarea în baterii, au progresat însă mult mai lent, accelerând abia în ultimii ani, odată cu eliminarea unor bariere și apariția finanțărilor europene.
Retehnologizarea hidrocentralelor, o soluție eficientă
În contextul actual, hidrotehnistul Dan Rădulescu subliniază potențialul neexploatat al infrastructurii hidroenergetice existente. Retehnologizarea echipamentelor ar putea genera o cantitate substanțială de energie suplimentară, prin performanța superioară a noilor tehnologii. Un studiu realizat pentru WWF România în 2025 și o analiză Ember din 2026 estimează că modernizarea hidrocentralelor ar putea aduce între 500 și 1.100 GWh de energie adițională anual, cu costuri cu 50-70% mai mici comparativ cu construirea de noi amenajări. Câștigul nu vine din mărirea cantității de apă, ci din utilizarea mai eficientă a resurselor, prin turbine și generatoare cu randamente îmbunătățite, reducerea pierderilor hidraulice și automatizare. Deși nu poate compensa o secetă severă, retehnologizarea poate crește cantitatea de energie obținută din același volum de apă și îmbunătăți disponibilitatea instalațiilor.
Integrarea surselor regenerabile și provocările rețelelor
Infrastructura de racordare a hidrocentralelor ar putea facilita integrarea a aproximativ 1,8 GW din proiectele eoliene și fotovoltaice aflate în așteptarea conectării la rețea. Aceasta abordează una dintre principalele vulnerabilități identificate de EPG: România instalează capacități regenerabile într-un ritm mai rapid decât își dezvoltă rețelele. Unele amenajări hidroenergetice ar putea deveni platforme energetice integrate, combinând hidroenergia cu surse solare, eoliene și sisteme de stocare. Sunt analizate și sisteme de acumulare prin pompaj, care ar utiliza surplusul de energie pentru a pompa apă, urmând a o utiliza ulterior la producerea de electricitate atunci când cererea este ridicată. Bateriile, hidrocentralele și acumularea prin pompaj sunt considerate tehnologii complementare, fiecare având rolul său specific în echilibrarea sistemului.
Guvernanța și coerența politicilor publice
Problemele sistemului energetic românesc depășesc sfera tehnică, ridicând întrebări legate de modul de administrare a infrastructurii și resurselor. Dan Rădulescu subliniază necesitatea unei modernizări ample a infrastructurii și adoptarea bunelor practici europene, dar identifică principala problemă în modul de administrare și coordonare a sistemului. „La guvernanță e cheia, nu neapărat la partea tehnică,” afirmă acesta. În fața presiunilor actuale, vechile paradigme nu mai sunt de actualitate, fiind necesare soluții integrative și holistice.
Rețelele românești, proiectate pentru un flux unidirecțional de energie de la centrale mari către consumatori, trebuie acum să gestioneze injecția de energie de la sute de mii de prosumatori și mii de instalații regenerabile distribuite. Dezvoltarea rețelelor este încetinită de proceduri birocratice și legislative, autorizarea unei noi linii de înaltă tensiune putând dura până la 15 ani. În plus, doar 35% dintre consumatori beneficiază de contoare inteligente, iar investițiile în digitalizarea rețelelor au fost insuficiente. Pentru adaptarea sistemului energetic, România ar necesita până în 2030 aproximativ 6,8 miliarde de euro pentru rețelele de transport și încă 9,2-11,5 miliarde de euro pentru rețelele de distribuție, un ritm anual de investiții practic dublat.
Coerența politicilor publice este, de asemenea, pusă sub semnul întrebării. Legea decarbonizării stipulează eliminarea cărbunelui până în 2032, însă se condiționează acest calendar de construirea unor noi centrale pe gaze. România încurajează sursele regenerabile, dar rețelele întârzâie; susține prosumatorii, dar lipsesc capacitățile de stocare; dezvoltă proiecte nucleare cu puțină transparență; promovează gazul ca sursă de tranziție, deși multe proiecte importante continuă să fie amânate.
Sursa: G4Media
