Conform Economistul.ro: România se confruntă cu o situație alarmantă în ceea ce privește tranziția energetică, după ce și-a asumat închiderea centralelor pe cărbune, a obținut fonduri europene pentru înlocuirea lor cu unități moderne pe gaze, dar nu a reușit să construiască aceste capacități noi. Acest eșec monumental a dus la necesitatea de a cere prelungirea funcționării centralelor pe cărbune, în ciuda angajamentelor asumate.
Administrația a precedat proiectul
În cadrul Planului Național de Redresare și Reziliență (PNRR), România și-a propus eliminarea rapidă a capacităților de producție pe lignit și huilă. Planul prezentat la Bruxelles prevedea închiderea grupurilor pe cărbune și construirea în locul lor a unor centrale moderne în ciclu combinat pe gaze naturale. La Turceni era planificată o centrală de aproximativ 475 MW, iar la Ișalnița una de 850 MW, totalizând 1.325 MW de capacitate nouă, flexibilă și controlabilă. Pe hârtie, tranziția părea logică, însă în practică, România a rămas cu închiderile, dar fără centralele de înlocuire.
Pentru implementarea acestor proiecte, au fost înființate societăți mixte între Complexul Energetic Oltenia și companii private. La Ișalnița, CE Oltenia deține 59,9% din CCGT Power Ișalnița, iar ALRO 40,1%. La Turceni, proiectul este dezvoltat împreună cu Tinmar. Au apărut societăți de proiect, consilii de administrație, conduceri executive, sedii, consultanți, secretariate, proceduri, rapoarte și indemnizații. S-a construit întreaga suprastructură administrativă a unei investiții, dar investiția în sine nu a apărut. Ani la rând, aceste proiecte au generat documentație, ședințe și costuri administrative, fără a produce însă niciun megawatt-oră. Aceasta pare a fi o problemă cronică a statului român: se construiește mai întâi administrația unui proiect, iar adesea se uită să se construiască proiectul în sine. Pentru consumatorul român, un consiliu de administrație sau o conducere executivă nu pot asigura energia electrică necesară.
Termene de finalizare confundate cu cele de licitație
Proiectele trebuiau să fie operaționale în anul 2026. În realitate, în 2025-2026, România se află abia în etapa de licitații pentru proiectare și construcție. La Ișalnița, societatea de proiect a fost înmatriculată abia în septembrie 2023, iar contractul de finanțare, de circa 253 milioane euro din Fondul pentru Modernizare, a fost semnat în februarie 2024. Licitația pentru construirea centralei a fost lansată în martie 2025, iar termenul de depunere a ofertelor a fost amânat succesiv, ajungând în cele din urmă să fie anulată în februarie 2026, din lipsa ofertelor conforme.
La Turceni, licitația pentru centrala de 475 MW a fost lansată în ianuarie 2025. În februarie 2026 exista o singură ofertă pentru un contract estimat la aproximativ 525 milioane euro plus TVA. Chiar dacă aceasta ar fi declarată câștigătoare și contractul semnat imediat, doar etapa de proiectare și construcție este prevăzută să dureze cel puțin 36 de luni. Prin urmare, o centrală promisă pentru 2026 nu poate fi gata, în cel mai optimist scenariu, înainte de 2029. Aceasta reprezintă o prăbușire a întregului calendar pe baza căruia România și-a asumat închiderea capacităților pe cărbune.
În timp ce România a demarat procedurile birocratice, alte state au acționat rapid pentru achiziționarea turbinelor și rezervarea echipamentelor necesare pentru centralele pe gaze. România a amânat selectarea partenerilor, înființarea societăților, studiile de fezabilitate, documentațiile și licitațiile. Atunci când proiectele românești au ajuns în cele din urmă la furnizorii de turbine, piața era deja diferită. Termenele de livrare s-au extins la trei-patru ani, iar costurile pentru echipamente, construcții, finanțare și mentenanță au crescut masiv. Bugetele inițiale au devenit insuficiente înainte ca lucrările să înceapă. Costul total pentru centrala de la Ișalnița, estimat inițial la 730 milioane euro, a crescut la aproximativ 755 milioane euro, fără garanția unui constructor. La Turceni, estimarea a urcat de la 410 milioane euro la circa 525 milioane euro plus TVA.
Eșecul transformă proiecte fezabile în riscuri financiare
Fondurile europene acoperă doar o parte din investiție, diferența necesitând contribuții ale acționarilor, credite și contracte bancabile. Pe măsură ce costul proiectului crește, finanțarea europeană fixă acoperă un procent tot mai mic din necesar. O investiție întârziată, cu costuri în creștere și termen incert devine tot mai greu de finanțat și mai puțin atractivă pentru partenerii privați. Prin inacțiune, conducerile acestor proiecte nu au pierdut doar calendarul, ci au deteriorat fezabilitatea economică a centralelor. Proiectele finanțabile s-au transformat în proiecte din ce în ce mai scumpe, mai riscante și mai greu de realizat.
Cine răspunde pentru faptul că România ar fi trebuit să dispună de 1.325 MW pe gaze, dar în 2026 nu are nici măcar contractele ferme de construcție pentru ambele centrale? Cine răspunde pentru studiile întârziate, licitațiile lansate cu ani prea târziu, procedurile anulate, creșterea costurilor și anii în care societățile de proiect au funcționat fără a produce energie? Iar mai ales, cine răspunde pentru riscul creat în Sistemul Energetic Național? În România, răspunsul instituțional este adesea inexistent. Eșecul este transmis următoarei conduceri sub forma unei „situații dificile moștenite”.
Închiderea unei centrale pe cărbune se poate face printr-o semnătură, dar construirea unei centrale pe gaze necesită ani de proiectare, achiziții, finanțare, execuție și probe. România a tratat aceste operațiuni ca având aceeași durată, stabilind termene ferme pentru închideri și termene decorative pentru investiții. Acum, statul român este obligat să ceară prelungirea funcționării cărbunelui, nu pentru că ar fi o soluție ideală, ci pentru că administrația responsabilă cu construirea înlocuitorului nu și-a făcut treaba.
Aceasta este adevărata dimensiune a eșecului: România cere voie să mai țină în funcțiune centralele pe care promisese să le închidă, pentru că nu a construit centralele pe care promisese să le deschidă. Strategia a eșuat, iar proiectele de la Ișalnița și Turceni au devenit monumentele administrative ale unei tranziții energetice făcute invers. Există un risc real ca aceste centrale să nu mai fie construite niciodată, lăsând în urmă costuri administrative de aproximativ 20 de milioane de euro, conform estimărilor AEI, pentru o structură administrativă completă în jurul unui obiectiv inexistent.
Sursa: Economistul.ro
