Unele planete au parte de mai mulți sateliți naturali decât altele, iar asta se datorează în principal condițiilor specifice din momentul formării Sistemului Solar. Planetele gigantice, precum Jupiter, Saturn, Uranus și Neptun, s-au dezvoltat într-un mediu diferit față de planetele telurice, cum ar fi Pământul.
Condiții primordiale în formarea planetelor
În regiunile exterioare ale Sistemului Solar, unde distanțele față de Soare erau considerabile, temperaturile erau mult mai scăzute. Aici, apa exista sub formă de gheață. Această abundență de gheață a facilitat acumularea rapidă de material, favorizând creșterea rapidă a planetelor gigantice. În schimb, în zona unde s-au format planetele telurice, apa era prezentă sub formă de vapori.
Volumul mai mare de spațiu și influența gravitațională mai slabă a Soarelui în acea regiune au permis planetelor gigantice să se formeze într-un mod similar unor „mini-sisteme solare”. Fiecare planetă gigantică a atras cantități mari de materie și a fost înconjurată de un disc de gaz, praf și gheață. Resturile rămase neincorporate în planetă s-au unit, formând sateliții regulați pe care îi observăm astăzi. Acești sateliți au orbite aproape circulare și sunt aliniați cu ecuatorul planetelor-gazdă. Lunile galileene ale lui Jupiter și Titan, satelitul lui Saturn, sunt exemple bine cunoscute, fiind bogate în gheață.
Particularitățile sateliților planetelor
Datorită influenței lor gravitaționale extinse, planetele gigantice pot captura obiecte care trec prin apropiere, transformându-le în sateliți neregulați. Aceștia sunt, de obicei, mai mici și au orbite înclinate, alungite și îndepărtate.
În contrast, planetele telurice s-au format mai aproape de Soare, într-o zonă cu mai puțin material disponibil. Ele au crescut lent, prin acumularea unor corpuri stâncoase mici, și nu au devenit suficient de masive pentru a forma discuri proprii de gaz și praf. Luna Pământului, de exemplu, s-a format cel mai probabil în urma unui impact major. Un obiect de dimensiuni considerabile a lovit Pământul, aruncând material pe orbită, care ulterior s-a unit și a dat naștere satelitului.
Destinul sateliților în funcție de plasamentul planetelor
În cazul planetei Marte, originea sateliților săi rămâne incertă; aceștia ar putea proveni fie dintr-o coliziune, fie din capturarea unor asteroizi. Mercur și Venus ar fi putut avea sateliți în trecut, însă apropierea de Soare face ca orbitele acestora să fie instabile pe termen lung, ceea ce explică absența lor în prezent.
