Conform Descopera: Descoperire revoluționară: Oxitocina, „hormonul iubirii”, joacă un rol neașteptat în gestionarea fricii
Oamenii de știință au descoperit dovezi clare că celulele cerebrale sensibile la oxitocină, cunoscută popular drept „hormonul iubirii”, au o influență semnificativă asupra modului în care recunoaștem și depășim pericolele. Această constatare răstoarnă concepția tradițională despre oxitocină, limitată până acum la rolurile sale în legăturile sociale, încredere și atașament.
Reputația oxitocinei ca o simplă moleculă a relațiilor interumane a fost, de mult timp, pusă sub semnul întrebării. Studiile au arătat că efectele sale pot varia considerabil în funcție de context, starea emoțională a individului și percepția asupra celuilalt – dacă este văzut ca o amenințare sau ca o prezență sigură.
Rolul talamusului paraventricular în anxietate și comportament social
Experimentele efectuate pe șoareci au evidențiat existența unui grup restrâns de neuroni, care exprimă receptori pentru oxitocină. Acești neuroni par să moduleze atât comportamentul social, cât și procesul de extincție a fricii – capacitatea de a învăța că un stimul anterior asociat cu pericolul este acum inofensiv. Cercetările indică talamusul paraventricular (PVT) ca o posibilă zonă de intersecție între comportamentul social și mecanismele fricii. Această regiune cerebrală este deja cunoscută pentru implicarea sa în reglarea stresului, motivației și a comportamentului emoțional.
Pentru a investiga în profunzime aceste efecte, o echipă de cercetători din Japonia a utilizat șoareci masculi modificați genetic. Prin suprimarea sau activarea selectivă a acestor neuroni specifici, ei au analizat impactul asupra comportamentului animalelor.
Impactul oxitocinei asupra interacțiunilor sociale și a memoriei fricii
Atunci când cercetătorii au suprimat activitatea acestor neuroni, șoarecii au manifestat un interes redus pentru interacțiunea cu alte animale necunoscute. Această scădere a angajamentului social nu a fost atribuită unei mobilități reduse sau unei anxietăți crescute. În mod interesant, activarea aceleiași grupe de neuroni nu a dus la o creștere a sociabilității, sugerând că acești neuroni sunt esențiali pentru un comportament social normal, dar stimularea lor nu este suficientă pentru a amplifica interesul social.
În continuare, cercetătorii au examinat capacitatea șoarecilor de a stinge frica. Animalele au fost condiționate să asocieze un anumit mediu cu un șoc electric ușor. Ulterior, ele au fost readuse în același mediu, însă fără a mai primi electroșocul. Suprimarea neuronilor sensibili la oxitocină nu a afectat formarea memoriei inițiale a fricii. Cu toate acestea, șoarecii au continuat să prezinte comportamentul de „împietrire” (o reacție de imobilizare ca semn al fricii) la revenirea în mediul acum sigur, indicând dificultăți în a învăța că pericolul a dispărut. Activarea neuronilor a redus imobilizarea în faza inițială, însă acest efect nu s-a menținut pe termen lung.
Aceste descoperiri preliminare ar putea oferi indicii importante despre cauzele perturbărilor întâlnite în afecțiuni precum autismul și tulburările de anxietate. Dacă cercetările viitoare vor confirma existența unui sistem similar la oameni, acestea ar putea contribui la o mai bună înțelegere a acestor condiții. Până în prezent, datele sugerează că influența oxitocinei depinde în mod crucial de localizarea sa specifică în creier și de momentul în care acționează. Studiul a fost publicat în prestigioasa revistă Brain.
Sursa: Descopera
