Primele dovezi concrete despre modul în care strămoșii mamiferelor se reproduceau au fost descoperite de paleontologi. Un studiu recent detaliază găsirea unor fosile de pui de Lystrosaurus, un pre-mamifer care a trăit acum aproximativ 250 de milioane de ani. Aceste descoperiri sugerează că aceste creaturi depuneau ouă, ceea ce oferă o perspectivă nouă asupra evoluției mamiferelor.
Timp de peste 180 de ani, oamenii de știință au presupus că strămoșii mamiferelor depuneau ouă, însă lipseau dovezile fosile clare. Lystrosaurus, un animal erbivor cu aspectul unui porc și cu colți, a supraviețuit Marii Extincții din Permian, cea mai severă extincție din istoria Pământului. Noua cercetare sugerează că capacitatea de a depune ouă a contribuit la supraviețuirea acestui animal într-o perioadă extrem de dificilă.
Cum au fost obținute dovezile
Cercetătorii au analizat trei fosile de pui de Lystrosaurus. Unul dintre acestea, descoperit în regiunea Karoo din Africa de Sud în 2008 de către John Nyaphuli, a fost studiat în detaliu cu ajutorul tomografiei avansate realizate la European Synchrotron Radiation Facility. Scanările 3D au dezvăluit detalii importante despre structura scheletului puiului.
Analizele au arătat că puiul era ghemuit și avea maxilarul inferior nesudat. Această caracteristică este similară cu cea a puilor de păsări sau țestoase înainte de eclozare. Oasele fragile ale puiului indicau, de asemenea, că acesta nu ar fi putut să-și suporte greutatea. Deși coaja oului nu s-a păstrat, forma în care a fost găsit puiul sugerează că Lystrosaurus depunea ouă. Se estimează că acestea erau moi, similar cu ouăle unor reptile, ceea ce explică lipsa lor în registrele fosile.
Adaptarea la condițiile dificile
O întrebare importantă este legată de modul în care Lystrosaurus a reușit să supraviețuiască extincției, în timp ce alte animale au dispărut. Studiile anterioare au arătat că acest animal era adaptabil și posibil capabil de hibernare. Noua cercetare adaugă o nouă piesă în puzzle: strategia de reproducere.
Lystrosaurus depunea ouă relativ mari, care erau mai rezistente la deshidratare în mediul arid de după extincție. Puii erau probabil bine dezvoltați la eclozare, capabili să se hrănească singuri și să crească rapid. Dimensiunea ouălor sugerează și că această specie nu își hrănea puii cu lapte, aceștia fiind susținuți de rezervele din ou înainte de eclozare. Această descoperire oferă indicii cu privire la originea lactației, care ar fi putut începe ca secreții ale pielii cu rol de protecție sau hidratare a ouălor.
Studiul a fost publicat în revista PLOS One.
