Descoperire uluitoare în Maroc: Rocile cu „piele de elefant” rescriu istoria microbilor antici
O formațiune stâncoasă neobișnuită din Maroc, cu o textură ce amintește de pielea de elefant, a generat o reconsiderare a locurilor unde ar fi putut trăi microbii antici. Cercetătorii sugerează că acești microbi nu se limitau la apele puțin adânci și însorite, ci ar fi putut prospera în adâncurile oceanului, hrăniți de substanțe chimice emanate de alunecările de teren subacvatice. Descoperirea, recent publicată, indică faptul că ecosistemele bogate în nutrienți și întunecate au găzduit viață mai devreme decât se credea.
În 2016, geologul american Rowan MARTINDALE a făcut o descoperire remarcabilă în timpul unei drumeții într-o zonă muntoasă din Maroc. O placă de rocă sedimentară prezenta o textură ridată, similară cu pielea de elefant. Aspectul neobișnuit a atras imediat atenția specialistului. „M-am uitat la riduri și m-am gândit: «Acestea nu ar trebui să se afle în roci de acest fel. Ce naiba se întâmplă?»”, a relatat MARTINDALE, profesor asociat la Școala JACKSON de Geostiințe a Universității din TEXAS, AUSTIN.
Viața microbiană adâncă: O nouă perspectivă
Texturile rocilor pot oferi informații prețioase despre procesele care le-au modelat de-a lungul timpului. În cazul de față, suprafața ridată sugera prezența unor covorașe microbiene fosilizate. Aceste structuri se formează prin creșterea comunităților de microbi pe sedimente, lăsând în urmă modele distincte. Texturile găsite indică existența unei vieți microbiene dense, datând de peste 180 de milioane de ani, din perioada Jurassicului timpuriu. MARTINDALE a recunoscut modelul imediat, datorită experienței sale anterioare în studiul acestor formațiuni.
Problema majoră a fost însă contextul. Stratul de rocă unde au fost identificate ridurile își avea originea în apele adânci ale oceanului, la aproximativ 200 de metri sub suprafață. Oamenii de știință considerau anterior că astfel de structuri microbiene se formau doar în medii cu adâncime mică, unde microbii aveau acces la lumina solară și puteau evita prădătorii. În apele mai adânci, aceste modele erau, în general, atribuite alunecărilor de teren subacvatice. Totuși, MARTINDALE nu a fost convinsă de această explicație.
Alunecări de teren și ecosisteme neașteptate
MARTINDALE și echipa sa propun o nouă interpretare. Aceștia sugerează că alunecările de teren subacvatice au jucat un rol, dar nu direct în formarea ridurilor. În schimb, alunecările au adus nutrienți pe fundul mării, permițând microbilor să crească și să creeze structurile observate. Microorganismele nu depindeau de lumina soarelui, ci se bazau pe substanțe chimice pentru a obține energie, printr-un proces numit chemosinteză. Afluxul de nutrienți din alunecări ar fi susținut aceste comunități, în timp ce eliberarea de compuși toxici de sulf ar fi descurajat alte forme de viață marină să le perturbe.
Aceste tipuri de ecosisteme există și în oceanele de astăzi. Unele covorașe microbiene prosperă în medii adânci și întunecate, hrănindu-se cu energie chimică. Un exemplu pot fi „căderile de balene”, unde microbii colonizează rapid cadavrele acestor animale, formând ecosisteme temporare, dar bogate. Această descoperire ar putea avea implicații majore. Dacă comunitățile chemosintetice au fost mai răspândite decât se credea, fosilele lor ar putea fi mai frecvente.
Potrivit experților, o parte din dificultate constă în terminologia utilizată. Fără o vocabular adecvat, este dificil să distingi structurile create de forțe fizice, de cele create de organisme vii. Cercetările continuă pentru a înțelege pe deplin aceste ecosisteme unice și pentru a identifica noi dovezi ale vieții microbiene antice.
