Conform Economistul.ro: România se confruntă cu o percepție eronată asupra fondurilor europene din PNRR, unde absorbția este prezentată ca o victorie de moment, în loc de o factură plătită la termen. Spectrul pierderii banilor europeni devine un instrument de presiune, iar inițiativele progresiste întâmpină rezistență, în timp ce mecanismele financiare reale sunt ignorate.
Absorbția fondurilor: mai mult o factură decât un dar
Anunțurile despre miliarde de euro „absorbite” din PNRR sunt primite cu entuziasm, dar ignoră complexitatea procesului. Absorbția, în limbaj financiar, înseamnă plăți deja efectuate după finalizarea și verificarea lucrărilor. Acest lanț de proceduri, de la idee la asfalt, durează adesea ani buni, o mare parte fiind consumată în acte și avize. Comunicarea publică tinde să comprime acest proces într-o cifră unică, lăsând meritul politicienilor la tăierea panglicii, în timp ce efortul real revine funcționarilor.
Reducerea sumei: de la granturi la credite și investiții ratate
Planul inițial al României pentru PNRR, anunțat în 2021, era de aproximativ 29,2 miliarde de euro. Acesta a fost revizuit ulterior la 28,5 miliarde. Însă, documentele europene din iulie 2026 indică o realitate contabilă diferită: costul estimat a scăzut la 20,106 miliarde de euro. Din această sumă, 13,566 miliarde sunt granturi nerambursabile, iar restul, de până la 6,541 miliarde, reprezintă împrumuturi care vor trebui rambursate cu dobândă.
Diferența dintre grant și credit este esențială: grantul mărește resursele fără a genera datorie, în timp ce creditul crește simultan disponibilul și datoria publică. Reducerea drastică a componentei de credit poate fi interpretată ca prudență, dar arată, mai degrabă, incapacitatea administrației de a finaliza anumite investiții în calendarul impus de Bruxelles. Astfel, miliardele inițial discutate nu mai fac parte din realitatea contractuală, iar peste șase miliarde vor fi plătite înapoi de România.
Condiționalități: prețul autonomiei naționale
Situația actuală amintește de relația de clientelă din Roma antică, unde patronul oferea resurse în schimbul supunerii. Față de Bruxelles, România trăiește o variantă administrativă: banii vin cu jaloane, ținte și rapoarte de progres. Mai mult, apar condiționalități care depășesc disciplina bugetară și ating direct legislația internă.
Strategia națională pentru conservarea biodiversității a fost construită fără un cadastru forestier complet, fără un cadastru agricol la zi și fără o evidență clară a stânelor. Orice observație pe marginea acestei lipse de rigoare este întâmpinată cu amenințarea pierderii unei tranșe financiare. Legea salarizării unitare a devenit un test de loialitate față de jaloane semnate de guvernări anterioare. Niciun alt stat membru nu are politica internă dictată cu aceeași minuțiozitate, tocmai pentru că nu au acceptat cu atâta docilitate transformarea condiționalităților europene în axiome morale interne.
Ce cumpărăm cu adevărat: obiecte, nu servicii
Peste un miliard de euro a fost alocat pentru dotarea unităților de învățământ cu echipamente digitale, în condițiile în care populația școlară a scăzut. Programul de împăduriri și-a redus drastic ținta, de la 56.000 de hectare la 18.000, cu o alocare financiară pe măsură, deși România anunță cu satisfacție depășirea noului obiectiv, ignorând abandonarea celui inițial. În sănătate, aparatura modernă ajunge într-un context instituțional fragil, cu deficit de specialiști și costuri de mentenanță.
În fiecare caz, se confundă obiectul cumpărat cu serviciul creat. Tomograful devine reformă medicală, laboratorul școlar, reformă educațională, iar hectarul plantat, biruință ecologică. Pădurea adevărată se măsoară în decenii, nu în declarații de presă.
România nu este singurul popor pus în fața alegerii între resurse și autonomie, dar se distinge prin transformarea acestei alegeri într-un test de credință. Fondurile europene reprezintă un avantaj, dar condiționalitățile depășesc disciplina financiară, dictând propriile legi și strategii. România a preferat confortul dependenței față de disciplina construirii propriei capacități, un obicei mai vechi decât PNRR, care va persista mult timp după ultima tranșă plătită.
Sursa: Economistul.ro
