Propunerea de a impune obligativitatea lucrului în țară pentru medicii absolvenți a trezit controverse și dezbateri în Europa
Recent, anunțul premierului Ilie Bolojan cu privire la intenția de a introduce o obligație pentru absolvenții de Medicină de a lucra în România după finalizarea studiilor a generat o reacție amplă în rândul societății medicale și nu numai. În contextul dezbaterilor legate de deficitul de personal în sistemul medical autohton, această propunere a fost analizată și comparată cu experiența altor state din Uniunea Europeană, unde măsura nu este, însă, unul dintre instrumentele principale pentru gestionarea resurselor umane.
Experiența altor state europene: între tokenism și strategii nuanțate
Majoritatea țărilor membre UE evită impunerea unor reguli drastice, optând pentru modele flexibile în gestionarea birourilor medicale. În multe state, atitudinea față de obligația de a lucra în țară după absolvire este mai degrabă una punctuală, ținând cont de sistemele de burse și stimulente financiare. Spre exemplu, în Germania, în condițiile în care finanțarea studiilor se face adesea prin burse acordate de autorități sau parteneri privați, condiționalitatea este aplicată doar în cazul anumitor programe speciale sau în zonele cu deficit de personal. Astfel, medicii pot avea libertatea de a opta pentru o perioadă de muncă în țară sau în străinătate, în funcție de propriile preferințe și de oportunități oferite.
În alte țări, precum Polonia sau Ungaria, există anumite stimulente financiare sau avantaje pentru cei care aleg să activeze în medii mai puțin favorizate, dar obligația absolută nu face parte din legislație. „Nu există niciun stat în UE în care să impunem în mod strict medicilor să lucreze obligatoriu în anumite zone după terminarea studiilor”, explică un expert în politici de sănătate.
De ce preferă aproape toate sistemele flexibilitatea în locul constrângerilor?
Unul dintre argumentele principale împotriva unor politici restrictive este faptul că acestea pot avea efecte adverse asupra calității precum și asupra profesionalizării medicilor. În plus, munca în străinătate poate reprezenta pentru mulți medic mai mult o oportunitate decât o constrângere, fapt care poate diminua motivația pentru rămânerea în țară.
De asemenea, sistemele europene încearcă să combată fenomenul de „brain drain” prin strategii mult mai subtile, precum stimulentele financiare, programele de internship, sau facilitățile de formare profesională și de specializare. În cazul în care tinerii medici percep că pot să-și dezvolte cariera în condiții favorabile și să fie recompensați corect pentru munca lor, riscul de plecare devine mult mai redus.
Impactul asupra sistemului medical și perspectivele pe termen lung
Inițiativa recentă a premierului român a fost criticată din mai multe părți, inclusiv din domeniul medical, unde se subliniază că soluțiile de acest fel pot avea consecințe negative asupra motivației și sustenabilității carierei medicilor tineri. În timp ce criza de personal rămâne o problemă stringenta pentru sistemul național de sănătate, abordările exclusiv restrictive pot destabiliza și mai mult sectorul.
Experiența europeană sugerează că, pentru a evita plecarea medicilor către alte state, este nevoie de politici echilibrate, care combină stimulente financiare, condiții bune de lucru și oportunități de dezvoltare profesională. În locul unor măsuri generale și obligatorii, o strategie pe termen lung trebuie să aibă în centru motivarea personalului medical și crearea unui mediu favorabil pentru retenție.
Pe măsură ce discuțiile continuă în România, rămâne de văzut dacă autoritățile vor decide să adapteze politicile de resurse umane din sănătate la modelele mai flexibile, sau vor încerca în continuare soluții restrictive. În lumina experienței europene, susținătorii unor abordări nuanțate argumentează că doar prin stimulente și stabilitate pot fi păstrați medicii valoroși în țară, pentru a evita ca sistemul medical autohton să rămână tot mai dependent de medicii străini sau de medici cu experiență în alte state.
