Un nou studiu avansează ipoteza privind originea inelelor lui Saturn: acestea s-ar fi format în urma dezintegrării unei luni dispărute, acum aproximativ 100 de milioane de ani. Cercetările recente sugerează că această lună, denumită „Chrysalis”, ar fi fost sfâșiată de forțele mareice ale planetei, rezultând spectaculoasele inele pe care le observăm astăzi.
O perspectivă nouă asupra istoriei lui Saturn
Saturn, gigantul gazos, s-a format la scurt timp după Soare și după Jupiter. Multă vreme, oamenii de știință au presupus că inelele sale, compuse din particule de gheață și rocă, au aceeași vechime, adică 4,5 miliarde de ani. Însă, sosirea sondei Cassini-Huygens la Saturn, în 2004, a schimbat totul. Observațiile de aproape au arătat că inelele sunt surprinzător de „curate”, conținând aproximativ 98% gheață de apă. Dacă inelele ar fi atât de vechi, ar fi trebuit să fie încărcate cu praf.
„Este aproape imposibil să obții ceva atât de curat”, explică Sascha Kempf, de la Universitatea din Colorado Boulder (SUA), autor principal al unui studiu. Studiul a încercat să determine vârsta inelelor.
Ipoteza „Chrysalis”: O lună condamnată
Pentru a explica misterul, s-a propus ipoteza că inelele sunt mult mai tinere și că s-au format în urma distrugerii unei luni. Această lună, „Chrysalis”, ar fi fost distrusă de forțele mareice după ce s-a apropiat prea mult de planetă. Un nou studiu prezentat recent la Lunar and Planetary Science Conference 2026 din Texas a analizat mai atent această teorie.
Cercetătorii au folosit modele matematice pentru a verifica dacă Chrysalis ar fi putut genera masa și compoziția necesare pentru formarea inelelor. Echipa a simulat astfel de evenimente de distrugere mareică, presupunând că Chrysalis era comparabilă ca masă cu Iapetus și avea o structură diferențiată: un nucleu stâncos și o manta de gheață. Modelele au arătat că scenariul este plauzibil.
Dezintegrarea, un proces complex
Simulările arată că Chrysalis ar fi trecut suficient de aproape de Saturn, forțele mareice smulgând material din mantaua de gheață, fără a distruge nucleul stâncos. Majoritatea fragmentelor de rocă ar fi rămas în corpul principal, iar gheața s-ar fi dispersat. Particulele de gheață s-ar fi împărțit: unele ar fi fost aruncate în spațiu, altele ar fi rămas pe orbită, formând treptat inelele lui Saturn. La scurt timp, inelele ar fi fost mult mai spectaculoase decât cele de astăzi. Interacțiunile gravitaționale cu lunile mari ale lui Saturn, precum Titan, ar fi eliminat până la 70% din masa inițială a inelelor, reducându-le la forma actuală.
Concluzia cercetătorilor este că dezintegrarea mareică a unei luni precum Chrysalis ar putea explica atât masa, cât și compoziția actuală a inelelor. Însă, aceasta nu este o explicație definitivă. Studiile viitoare ar putea căuta urme ale impacturilor fragmentelor rezultate pe numeroasele luni ale lui Saturn, pentru a confirma sau infirma acest scenariu.
