De la uzine construite în Iran la Logan-uri asamblate: o istorie a relațiilor româno-iraniene
Acum 50 de ani, inginerii români ridicau uzine în Iran, iar produsele fabricate acolo ajungeau și în țara noastră. Aceasta a fost doar una dintre etapele relațiilor complexe dintre România și Iran, o poveste cu suișuri și coborâșuri. Istoricul Dragoș Becheru, autorul unei cărți recente despre legăturile României cu țările producătoare de petrol, explică cum s-au schimbat aceste raporturi de-a lungul timpului.
Un comerț exotic, cu fructe și textile
Cu sute de ani în urmă, comerțul dintre persani și teritoriile care astăzi formează România avea un caracter mai degrabă exotic. Marea Neagră era considerată un „lac otoman”, iar Țările Române asigurau, de multe ori, doar o rută de tranzit. Mărfurile din Persia ajungeau până în Polonia și regiunea Mării Baltice.
„Cronicarul Paul de Alep scria în a doua parte a secolului XVII că minereul de cupru din zona noastră era un bun de interes pentru negustorii persani”, spune Dragoș Becheru. Un comerț autohton, mai amplu, a început după 1821, odată cu dispariția monopolului otoman. Astfel, negustorii persani au început să apară în porturile Brăila și Galați, aducând textile, bijuterii, aur și pietre prețioase.
Petrolul, un punct de cotitură în relații
Relațiile diplomatice formale dintre România și Persia au fost stabilite în 1902. În anii ’30, România și Persia figurau pe locurile 4 și 5 în topul producției mondiale de petrol. „Aurul negru” a devenit un element crucial în relațiile dintre cele două țări, mai ales 35 de ani mai târziu.
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, România a importat bumbac iranian pentru a aproviziona armata. Ulterior, după război, relațiile au fost reluate. „Comuniștii de la București erau foarte, foarte interesați de ideea unui guvern care naționalizează resursele țării și de perspectiva unei orientări de stânga a regimului”, explică istoricul.
După 1965, schimburile comerciale au crescut semnificativ. România a început să se concentreze pe exporturi, având nevoie de parteneri pentru produsele sale. „Într-o regiune cu multe tensiuni, Iranul părea cel mai stabil și de încredere partener potențial din zonă”, completează Dragoș Becheru.
Anii ’70 au adus un nou capitol: românii au construit uzine în Iran, de la fabrici de tractoare la mobilă. „Iranienii încep să exporte către România produsele finite ale acelor fabrici pe care noi le construisem la ei. Este tot un artificiu comercial”, menționează Becheru.
De la Tondar la sancțiuni: o relație complicată
Revoluția Islamică din 1979 a marcat un moment important, dar și controversat. Multe țări occidentale au întrerupt legăturile cu Iranul, dar România a continuat să mențină relațiile economice. În anii ’80, când Iranul era implicat într-un război sângeros cu Irakul, România a susținut Iranul și chiar i-a vândut arme.
După 1989, relațiile au continuat, dar au fost afectate de sancțiunile internaționale. În anii 2000, Dacia a fost asamblată în Iran sub numele de „Tondar”, model urmat de Sandero. Planurile de extindere nu s-au concretizat, iar Renault a părăsit Iranul în 2018.
În prezent, Dragoș Becheru consideră că relațiile comerciale dintre România și Iran sunt la un minim istoric, dar România trebuie să fie pregătită să răspundă la orice schimbare politică în Iran pentru a restabili legăturile. Cum a declarat Becheru, ”Cred că este cel mai jos moment al relațiilor comerciale între România și Iran și este un moment de cumpănă.”
