Tăcerea feminismului occidental în fața protestelor din Iran
În timp ce femeile iraniene sfidează regimul de la Teheran, ieșind în stradă și arzând vălurile hijab, vocea unor activiști și intelectuali occidentali pare să lipsească. Editorialista Annabel Denham, într-un articol publicat în The Telegraph, ridică întrebarea: unde sunt mesajele de susținere și solidaritate din partea unor figuri publice și influenceri? Lipsa de reacție ridică semne de întrebare asupra modului în care feminismul occidental abordează lupta pentru drepturile femeilor la nivel global.
Gesturi de curaj în fața represiunii
Gesturile de sfidare din Iran, precum refuzul fotbalistelor de a cânta imnul național, sunt acte de curaj într-un mediu extrem de represiv. Imaginile cu motocicliști circulând cu bannere pe care scrie „putem și trebuie” exprimă dorința de schimbare a regimului. Aceste acțiuni, însă, contrastează cu tăcerea sau reacțiile ezitante din Occident. Denham subliniază că aceste proteste nu sunt simple declarații virtuale, ci acte de rebeliune care pot atrage închisoare, tortură sau chiar moartea protestatarilor.
Moartea lui Mahsa Amini în 2022, în urma arestării pentru modul necorespunzător de purtare a hijabului, a declanșat proteste ample în Iran. Răspunsul autorităților a fost brutal, cu gloanțe, procese orchestrate și execuții publice. În pofida acestor evenimente dramatice, în multe capitale occidentale au lipsit demonstrațiile sau campaniile de solidaritate care ar fi putut atrage atenția asupra situației femeilor iraniene.
Critici la adresa feminismului occidental
Editorialista critică ceea ce ea consideră a fi o abordare selectivă a feminismului occidental, care ar favoriza o anumită narațiune despre lume. Denham acuză o preocupare excesivă pentru „războiul cultural” intern, în detrimentul susținerii femeilor care se confruntă cu opresiune în afara Occidentului. Ea observă cum anumite feministe par să accepte o viziune simplificată despre lumea a treia, concentrându-se prea mult pe critici la adresa Statelor Unite și Israelului, ignorând, totodată, încălcările drepturilor omului din alte regiuni.
Denham face referire la o analiză a lui Kate Millett din 1979, care a călătorit la Teheran pentru a protesta față de obligativitatea purtării hijabului. Gestul lui Millett a fost „curajos și principial”, spre deosebire de atitudinea pasivă a unor feministe occidentale față de situația actuală din Iran. Aceasta concluzionează că feminismul în unele țări occidentale s-a concentrat pe probleme interne, precum diferențele salariale și cotele de reprezentare, pierzând din vedere lupta reală pentru libertatea femeilor în alte părți ale lumii.
Activista și scriitoarea iraniană Masih Alinejad, o critică vocală a regimului de la Teheran, a anunțat recent că va organiza un protest în fața sediului Organizației Națiunilor Unite din New York, pentru a atrage atenția asupra încălcărilor drepturilor femeilor din Iran.
